Politicianul român a ajuns între ciocan și nicovală. Oricât s-ar încăpățâna să țină de propria lui realitate paralelă, președinția Consiliului UE și presiunea internă încep să funcționeze ca o menghină. Președintele, Puterea și Opoziția sunt obligați să acționeze profesionist și nu au cale de scăpare până în vara viitoare, când va începe cursa pentru Cotroceni. Acela va fi momentul decontului și pentru testul european. 

Acest noiembrie nu e doar despre rezoluția Parlamentului European privind România și despre raportul MCV. Iar decembrie și ianuarie nu mai sunt luni de vacanță. Președinția Consiliului UE este testul de maturitate al României ca stat membru al Uniunii Europene. La 12 ani de la aderare, 27 de țări așteaptă de la noi o gestiune matură a unei perioade esențiale pentru existența Uniunii.

Vom avea de gestionat adoptarea bugetului UE pentru următorii șapte ani. Să ne amintim că tema a mai provocat scandal la București, disputa Ponta-Băsescu din 2012-2013 rămânând de pomină, în condițiile în care se discuta ridicol de aprins despre sumele alocate, și nu despre incapacitatea națională de absorbție a fondurilor europene.

Vom fi responsabili de finalizarea negocierilor privind condițiile de ieșire a Marii Britanii din UE. Brexit-ul îi privește direct și pe cei peste 400.000 de români din Regatul Unit, deveniți rapid a doua mare comunitate de cetățeni europeni din această țară după cei polonezi.

Vom acoperi președinția semestrială europeană într-un moment electoral dificil: alegerile europarlamentare de la sfârșitul lunii mai 2019 se vor desfășura sub asaltul forțelor populist-naționaliste ostile proiectului european. Steve Bannon, strategul campaniei prezidențiale a lui Donald Trump, prognoza, în această vară, că forțele eurosceptice vor ocupa o treime din locurile viitorului Parlament European.

Sunt situații dificile, în care nu va fi suficientă improvizația – singura abilitate românească dovedită a vremii noastre. Un stat fără vocația construcției și, de decenii, fără o agendă corectă a priorităților va pilota Europa într-un moment-cheie pentru destinul continental.

În acest timp, crește presiunea internă, cauzată de stagnarea cronicizată. Aceasta e problema reală, profundă a României, dincolo de orice teme, oricât de fierbinți și justificate ale zilei. Decalajul intern de dezvoltare riscă să fractureze iremediabil țara. Dincolo de circul politic permanent, orașele vestice ale României se detașează de restul țării prin cuplarea efectivă, cu voință, inteligență și fonduri europene, la Europa. În vreme ce clasa politică ne trage spre începutul anilor ’90, visând la epoca de aur a impunității jafului, părți din țară – fie teritorial, cum este cazul axei urbane a vestului, fie demografic, prin emigrație – se atașează de facto Europei, și nu doar teoretic, așa cum este cazul celei mai mari părți a României, încă mult mai apropiată de Balcani decât de Mitteleuropa.

Plătim prețul greu al faptului că orice i-a preocupat pe politicienii români ai anilor 2006-2007, numai aderarea la UE și accesarea fondurilor europene nu. Erau anii bilețelului roz și ai primei suspendări a unui președinte român (s-a întâmplat în România la numai 110 zile de la intrarea în UE: suspendarea șefului statului – temă reluată apoi, periodic, de aceleași cercuri toxic-destabilizatoare).

România intră acum în doi ani electorali, cu patru rânduri de alegeri, programate, inept, o dată la șase luni. Ar trebui, așadar, să urmeze doi ani în care păcătoasa tradiție impusă de politicienii autohtoni cere ca scandalul constant, care confiscă agenda și atenția, să urce la paroxism, indiferent de consecințe.

Din fericire, până în vara anului 2019, suntem sub lupa a jumătate de miliard de europeni. Nu doar a instituțiilor de la Bruxelles. Pentru că țara care asigură președinția rotativă a Uniunii se bucură întotdeauna de o atenție deosebită: de la miile de evenimente oficiale, în cazul nostru culminând cu Summit-ul UE de la Sibiu din 9 mai 2019, până la atenta monitorizare politică ori la afluxul turistic, urmare a promovării imaginii de țară.

În concluzie, oricine va mișca eronat în front, în lunile ce vin, va suporta un dublu oprobriu: european și românesc. Dar le va păsa oare politicienilor noștri? Cred că le va păsa într-un mod neobișnuit, pentru că începe să funcționeze presiunea momentului în care se va trage linia – alegerile prezidențiale din decembrie 2019.

Este un test al responsabilității a cărui ratare poate avea consecințe mult mai grave decât să ne facem de râsul Europei. Un eșec al mandatului românesc în fruntea Consiliului UE ar însemna despărțirea de busola occidentală. Desigur, vor spune tot mai vocalii trădători de țară, putem zvârli busola asta, de pe acum, cât colo. Doar că acolo începe Rusia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *