Preşedinţia Consiliului UE este testul de maturitate al României ca stat membru al Uniunii Europene. La 12 ani de la aderarea noastră, 27 de ţări aşteaptă de la noi o gestiune matură a unei perioade esenţiale pentru existenţa UE, marcată de alegerile europarlamentare, finalizarea Brexit şi negocierile privind bugetul Uniunii. Dar ce este Consiliul pe care România îl va coordona de la 1 ianuarie 2019?

Instituţiile UE sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul,  Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi, conform art. 13 al. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). Parlamentul, Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social şi de Comitetul Regiunilor, aceste două foruri având un rol consultativ.

Instituţiile europene care au putere decizională în materie legislativă şi bugetară sunt Parlamentul şi Consiliul, în conformitate cu art. 14 şi 16 din TUE. Cu menţiunea că, potrivit art. 17 al. (2) TUE, ”actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel”. Aşadar, de regulă, Comisia are iniţiativa legislativă, iar Parlamentul şi Consiliul hotărăsc în privinţa ei, aprobând, amendând sau respingând propunerea Comisiei.

Confuziile frecvente impun sublinierea distincţiei dintre Consiliul European, Consiliu şi Consiliul Europei. Primele două sunt instituţii ale UE, în vreme ce Consiliul Europei este o organizaţie de cooperare internaţională independentă, creată în 1949, cu sediul la Strasbourg. Consiliul Europei are două dimensiuni de acţiune: una interguvernamentală, reunind miniştrii de externe ai celor 47 de state membre, şi una parlamentară, cu un for în care sunt delegaţi membri ai parlamentelor naţionale.

În ceea ce priveşte Consiliul European, art. 15 al. (1) TUE stipulează că acesta ”oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale”. Este o instituţie  fără funcţii legislative, care trasează direcţiile strategice fundamentale ale Uniunii. În fapt, este vorba despre conferinţele şefilor de state sau de guverne, acele summit-uri organizate acum cel puţin trimestrial, ce au avut iniţial un caracter informal. Consiliul European a fost creat în 1974 şi a devenit, din 2009, prin Tratatul de la Lisabona, instituţie a Uniunii Europene.

Din Consiliul European fac parte şi preşedintele său, dar şi preşedintele Comisiei. Preşedintele Parlamentului European este invitat să ţină un discurs la începutul reuniunii, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European. În esenţă, rolul Consiliului European este ”să asigure un impuls politic general”, fără a avea putere decizională în sens juridic. Preşedintele în exerciţiu al forului, începând cu 1 decembrie 2014, este Donald Tusk, fost prim-ministru al Poloniei în perioada 2007-2012.

Instituţiile europene care au putere decizională în materie legislativă şi bugetară sunt Parlamentul şi Consiliul.

Autoritatea decizional-juridică revine Consiliului – în limbajul curent, pentru evitarea confuziilor, folosindu-se Consiliul UE – care ”este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot”, conform art. 16 al. (2) TUE. Aşadar, România va coordona, în următoarea jumătate de an, forul ce reprezintă guvernele statelor membre.

Consiliul UE are, împreună cu Parlamentul, autoritate în materie bugetară şi legislativă – în acest din urmă plan în cadrul procedurii de codecizie, în baza propunerilor Comisiei. Legislaţia europeană este adoptată, în cea mai mare parte (în aproximativ 85 de domenii), în baza acestei proceduri legislative ordinare, existând, însă, excepţii ce conferă Parlamentului doar un rol consultativ în unele sfere, cum este fiscalitatea.

De asemenea, Consiliul are şi o serie de competenţe proprii, referitoare la: încheierea de acorduri internaţionale; coordonarea politicilor economice ale statelor membre; numirea membrilor Curţii de Conturi, ai Comitetului Economic şi Social European şi ai Comitetului Regiunilor; în domeniul monetar, cu respectarea competenţelor Băncii Centrale Europene; în materie de politică externă şi de securitate comună, sferă în care colaborează cu Comisia, sub preşedinţia permanentă a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

Prima reuniune a Consiliului Special de Miniştri al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a avut loc la 8 septembrie 1952, la puţin timp după semnarea Tratatului de la Paris, prin care s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). A fost primul dintre tratatele fondatoare ale Comunităţii Europene, momentul creării embrionului pieţei comune. Tratatul de la Roma din 1957, prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică Europeană (CEE), a extins prerogativele Consiliului CEE.

Acest Consiliu de Miniştri va fi coordonat de România între 1 ianuarie şi 30 iunie 2019, în conformitate cu art. 16 al. (9) TUE: ”Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal”.

Horia Blidaru

adevarul.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *