Recentele controversate poziții prezentate de Acad. Răzvan Theodorescu, conform cărora România a fost și rămâne tributară așa-numite ”lumi a Răsăritului” au continuat să facă valuri și să stârnească noi comentarii și interpretări post-festum.

Așa cum rezultă și dintr-o tabletă a expertului Horia Blidaru din ziarul Adevărul, nu este vorba doar de reactivarea unor ”cozi de topor” ale Kremlin-ului, ci și de o schimbare mai extinsă de perspectivă, sintetizată de istoricul George Damian, prin formula ”renunțarea la preceptele generației de 1848”. Pe atunci, sub impulsul Școlii Ardelene, dar și al „Frăției”, avusese loc nu doar o exaltare a unui spirit pro-naționalist refondator, ci și o așa-numită ”reapropiere a românilor de civilizația europeană occidentală”.

Este vădit faptul că, în plin secol XXI, acel ”spirit național” pașoptist nici nu mai poate fi resuscitat, nici nu mai poate înrâuri orientările Statului Român, ca membru în Uniunea Europeană. Totuși, ar fi util în continuare să separăm zona e mentalități sau nostalgii crepusculare în raport cu presiunile și evoluțiile pragmatice în cadrul peisajului geo-politic în care se încadrează și România. Într-adevăr, condițiile nu ne sunt nici pe departe favorabile, dar anumite vicisitudini istorice au brăzdat, inevitabil, în permanență, parcursul statal și economic al românilor. Din practică, aș inclina să cred că este vorba mai mult de un apolitism prost înțeles al majorității noilor generații și o apetență pro-civică spre dialog și negociere mai degrabă anemică. Altfel spus, Mcdonaldizarea și diversele forme de subcultură au luat locul, puțin câte puțin, opțiunilor pentru valori morale autentice, raționalism, pragmatism, comunicare și decență în spațiul public.

Desigur, situația actuală în care percepem tot mai puțină solidaritate și viteză de reacție din partea națiunilor europene nu ne este defel favorabilă. Pe de altă parte, însă, spațiul românesc a glisat mai mereu pe ghețuri potrivnice sau s-a menținut pe nisipuri mișcătoare, ceea ce înseamnă că avem un suficient rodaj, o inerentă anduranță față de mișcările brutale de pe tabla de șah care ne pun deseori la încercare sau chiar între paranteze.

Dincolo de toate acestea, întrebările retorice ale autorului mai sus menționat își păstrează intacte acuitatea și urgența imperativă: ”… vrem să rezistăm acestui asalt rusesc? Sau ne lepădăm de democrație și libertăți la prima amenințare?”. În plan real, este extrem de dificil de venit cu soluții tranșante, întrucât centrii de putere și influență s-au multiplicat, grupurile de interese s-au fragmentat și antagonizat și nici alți lideri de opinie nu par să fie mult mai realiști sau mai inovativi în plan practic. Se observă și de pe lună că am devenit incapabil de consens minimal în chestiuni cruciale și că majoritatea dintre noi își transferă cu lejeritate responsabilitățile pentru ca nimeni, la final, să nu achite decontul.

În cele din urmă, la o asemenea lipsă de temeiuri și de ancorare raportată la acestea, era de așteptat să alunecăm, în ansamblu, către o lipsă de temeinicie, de seriozitate sectorială în tot ceea ce facem fiecare, la nivel de grup sau individual. Altfel, înainte de a ne panica de cele ”douăsprezece invazii rusești din ultimii 280 de ani”, ar fi cazul să ne alarmăm față de propria noastră ușurătate, de comoditatea soluțiilor alese sau de absența unor asumări decisive când este vorba de temele mari precum recuplarea la ciclul dezvoltării, reinstilarea spiritului minimal civic, contracararea fatalismului prin implicare în dezbaterile grave, mai ales prin prezența la vot și conștientizarea ca atare a consecințelor oricărui absenteism, oricărei abdicări de la luciditate.

Sever AVRAM

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *